O şezătoare şi-un vin fiert
Pe principiul „Cine caută găseşte” s-a întâmplat în trei seri de la sfârşitul lui octombrie a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti; fără afişe pe garduri, cu slabă promovare pe internet, cuminte din toate punctele de vedere. L-au organizat Oana Boca, Bogdan Stănescu şi Vasile Ernu la Clubul Ţăranului (unde vine ţăranul să se odihnească după o zi de coasă la un pahar de tărie şi-o tacla - ţăranul în converşi şi fulăraş de hipstăraş) pentru mine, să mă uit la scriitori vii.
Suna ambiţios sloganul „Re-writing the map of Europe”. Nu neapărat promiţător cât sec şi rece, lung cât o seară în care înţepeneşti pe scaun şi asculţi opinii avizate de mare şi mic critic despre literatură. Dar a fost o şezătoare leneşă (şi prin asta frumoasă) cu ulcele de vin şi cu oameni care spuneau poveşti şi cu alţii bucuroşi să le asculte.
În prima seară i-am ascultat pe portughezul José Luís Peixoto, pe rusul Zahar Prilepin şi pe autohtonii Radu Aldulescu, Vasile Ernu şi Florin Iaru. Boema urbană, blogării, corespondenţii de la ziare se îmbulzeau să-i pozeze, să le noteze frazele de geniu, să fie culturali. Peixoto era prezentat în broşura evenimentului drept urmaşul lui Saramago, dar am aflat din surse sigure că dacă-l mai compară cineva cu autorul „Eseului despre orbire” îi dă cu ceva în cap. El e un metalist care scrie ba poezie, ba teatru, ba versuri pentru Moonspell (albumul The Antidote + micul roman care vine cu cdul original), editoriale în ziare şi romane. La noi a fost tradus la Polirom cu „Nici o privire”, pe care o recomand pentru jocuri de cuvinte, gândire în metafore şi sens, din care a citit puţin în portugheză. Zahar Prilepin e un rus aşa cum mi-i imaginam eu când eram mică : ras în cap, cu un palton lung de piele şi cu vorbă repezită. Aproape că mi-e frică de el. Ne-a citit agresiv un fragment din „Санькя”, despre conflictul din Cecenia şi a militat puţin pentru război. Naţional-bolşevic. Apoi s-a plictisit îngrozitor. Ai noştri ca brazii ne-au citit şi ei din cărţile apărute sau în curs de apariţie. Pe urmă, organizatorii au momit audienţa cu cărţi cadou pentru întrebări. Acestea au fost mai mult sau mai puţin stupide, despre personajul preferat, frici, angajare în politică. Total pe dinafara subiectului serii, New Ways for the Old Literature. Lumea a stat la coadă la autografe de la Peixoto. Era promoţie: autograf + pupat (cică aşa se face în Portugalia când cunoşti pe cineva). Apoi ne-au dat vin şi covrigei tari cu mac. În program scria Cocktail. Cocteilul ţăranului.
A doua seară a fost mai animată. Proză scurtă. Au venit fanii extaziaţi ai scriitorilor, care fiind în bar şi-au dorit să-şi exprime mai vulcanic simpatiile şi antipatiile, fluierându-şi preferaţii şi huiduindu-i pe cei pe care nu-i plac. Alek Popov, bulgar, a fost prezentat ca fiind un scriitor foarte cunoscut şi amuzant. Cel mai amuzant lucru a fost că traducătorul a confundat ciorba cu piftia şi aşa am ajuns să aud despre piftie încălzită şi alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul greţii. Cu greaţa înainte, copii, căci Philip Ó Ceallaigh ne-a povestit despre nişte „piţe nasoale” mâncate la Piaţa Romană, într-un birt unde fetele erau sexi, nu frumoase şi urla heavy metalul nasol din boxe nasoale, cuţitele nasoale tăiau nasol şi aţi prins voi ideea. Apoi, Radu Pavel Gheo ne-a citit despre filmele porno de dinainte de 89 (care erau trucaje, fiindcă altfel nu le-ar fi dat la televizor), iar Matei Flolian desple un pitic peltic pe cale îl chema Usi şi locuia împleună cu un şobolan întl-o gaulă. O fată avea tricou cu coperta de la „Băiuţeii” (cartea lui Matei & Filip Florian). E o idee şi asta, tricoul cu Metallica îl poartă şi florăresele din piaţă, din alea amuzante să găsesc la Unirii; eu vreau cu „Finnegan’s Wake” şi cu „Helipolis”, vă rog. Eu, fripturistă fiind şi neavând noroc (v-am zis cu ce ne-au servit), m-am căpătat cu „Foxtrot XX” a lui Răzvan Petrescu şi m-am dus să-l hărţuiesc puţin. Aşa mi-i drag... mai ales când ni se adresează cu „gărgăriţele mele” în rubrica de cărţi proaste din Dilemateca. Iţă Găgăiţă.
A treia seară nu m-am mai dus, deşi aş fi vrut să-l aud pe Filip Florian citind din „Zilele Regelui”, o carte în care aş vrea să mă mut. Dar cântau Bucovina şi Ka Gaia An în Live Metal Club şi eu trebuia să merg să-mi scutur pletele în rând cu pleava societăţii, în loc să mă amestec cu spiritele înalte în această agora care este Festivalul Internaţional de Literatură.
Pentru un Festival cu F mare, nu ştiu cum a fost. Dar pentru o şezătoare, mi-a plăcut. Să văd oameni, să vorbesc cu ei şi să-i ascult. Un fel de „Povestitorii de la Şosea” extins. Dacă era după mine, aş fi vrut şi o seară de poezie.
Şi domnii de la Clubul Ţăranului, mai ieftiniţi şi voi cel vin fiert, că ţăranul nu-şi permite să-şi vândă un rinichi pentru o ulcică.