Interviu cu Gheorghe Florescu

Cu domnul Gheorghe Florescu, autorul „Confesiunilor unui cafegiu”, publicate, cu un succes nebun, în 2008 la Humanitas, m-am întâlnit într-o dimineaţă friguroasă şi colţoasă de sâmbătă. Urma să ne încălzim la o cafea, dar, stupoare! niciun stabiliment cafegistic nu pare să fie doritor de clienţi sâmbăta la 10. Am eşuat, aşadar, împreună cu „regele cafelei” din timpul comunismului în Mecca capitalistă, McDonald’s, unde, culmea ironiei, am depănat poveşti la un pahar reciclabil plin ochi cu ceai.

Cum ajunge un şef de magazin să publice „Cartea eveniment a anului 2008”? Cu ce gând aţi pornit la lucru?

Această iniţiativă are 3 faze: doi bărbaţi şi o doamnă, care este fata mea, m-au îndemnat să fac acest act, deşi mi-era destul de greu, pentru că aveam mâna dreaptă paralizată şi trebuia să scriu cu stânga. Dar am învăţat să scriu cu stânga şi încet-încet am reuşit să duc la bun sfârşit acţiunea pe care mi-am asumat-o şi care n-a fost deloc uşoară: să-mi pun pe hârtie amintirile. Eu n-am ţinut niciun jurnal, n-am avut nicio însemnare niciodată, pentru că aceste însemnări ar fi fost condamnarea mea la moarte.

Tocmai, voiam să vă întreb despre jurnal, pentru că ce m-a frapat pe mine a fost numărul şi exactitatea detaliilor din carte.

Adjuvantul acestei iniţiative a fost consumul mare de cafea Avedis. Am consumat, ca şi Balzac, deşi nu mă pot compara cu Balzac…

Şaisprezece ceşti pe zi? Aşa se spunea.

Poate chiar mai mult. El a consumat de-a lungul vieţii lui circa 50 de mii de ceşti de cafea. Eu însă, cred că am consumat chiar mai mult, pentru că ori de câte ori primeam câte un musafir făceam câte o cafea. Şi beam şi eu cu el, ca să nu îl jignesc. Din cauza asta am şi căpătat tensiune, probabil. Dar cafeaua este esenţa inteligenţei, cafeaua te scapă de Iad, zice Papa Clement al VII-lea. Cafeaua adună gândurile, limpezeşte ideile. Napoleon spunea: „cafeaua este neagră ca dracul, amară ca păcatul şi fierbinte ca Iadul”. El avea în permanenţă 7 ibrice pe foc. A fost un geniu şi acest lucru se datorează şi consumului de cafea. În mintea celorlalţi concurenţi ai lui era ceai de Ceylon sau votcă. O recomand, aşadar, cu toată dragostea, tuturor studenţilor de la Universitatea din Bucureşti. Problema e că la dvs. se comite o crimă: o beţi de la nişte automate, unde se serveşte cea mai proastă cafea din România. Eu propun ca unul sau un grup dintre dvs. să mă însoţească la primarul general al Capitalei, care să îmi dea un expert împreună cu care să inspectăm furnizorii de cafea din Bucureşti sau din împrejurimi. Şi în cazul în care nu constat nimic rău la furnizori, mă dezbrac în pielea goală şi aştept să se arunce cu ouă stricate în mine. Spun asta pentru că tinerii au încredere în bătrâni, care nu au voie să le înşele încrederea.

Să ne întoarcem la carte…

Da. Primul om care m-a sfătuit în sensul acesta a fost marele actor şi poet Emil Botta. Am reţinut această idee, pentru ca, până la urmă, să vină domnul academician Rosetti şi să se cutremure –chiar aşa mi-a spus: „e cutremurător ce spui dumneata. Trebuie neapărat să scrii tot, iar eu îţi voi publica cartea şi-ţi fac şi prefaţa ”.

Apropos de domnul Rosetti, ştiu că aveaţi o relaţie foarte specială cu domnia sa, care v-a pus la dispoziţie biblioteca dânsului.

Da, da. Mie si copiilor mei.

Cum arăta biblioteca lui Alexandru Rosetti?

Imensă. Imensă şi plus de asta, foarte bine…să zicem asortată. A fost o discuţie între el, marele demiurg al culturii române şi fata mea (n.r.- scenarista şi traducătoarea Vali Florescu), care avea 13 ani. Şi a întrebat-o dl. Rosetti pe fata mea : „ Ce îţi place să citeşti?”. Şi fata mea a zis „Dumas”. El era puţin mai surd, ca şi Beethoven avea probleme cu auzul. Bine, avea şi 90 de ani. Şi a înţeles Duma, care era un expert filolog. Deci el le ştia pe-ale lui. Alexandre Dumas avea în casă, dar probabil că erau ale băiatului lui, care le citea când era la liceu. Pentru că le avea în biblioteca băiatului, care era arhitect şi plecase din ţară, bibliotecă în care dl. Rosetti exilase cam toate cărţile foştilor lui studenţi. Sigur că atunci când veneau la el cu lucrările lor, asortate şi cu o sticlă de vin, pe care el n-o bea niciodată, nu putea să-i refuze. Dar aceşti oameni serioşi, care erau bărbaţi în toată firea, unii băteau spre 60 de ani, ar fi trebuit să ştie cam ce gusturi are dl. Rosetti. Lui îi plăceau vinurile seci, Cabernet Sauvignon sau Riesling şi bea numai ţuică bătrână. Sigur că eu l-am răsfăţat cu coniac Hennessey, i-am adus coniac Curvoisier, pentru că pentru mine a fost o mare fericire să cunosc un asemenea om. Îi aduceam, de asemenea, cea mai bună cafea, din care beau si generalul Ilie Ceauşescu şi Vera Călinescu, soţia dlui. George Călinescu, care se întâlnea cu el periodic ca să se sfătuiască în legătură cu cererile unor oameni de a-i publica cărţile lui George Călinescu.

Care a fost traseul de la manuscris la tipar?

După ce am încheiat munca mea operativă şi am intrat în „adormire”, fata mea, văzând că mă agit, mi-a zis : „Pune mâna şi scrie cartea. Scrie pentru mine.” Şi eu am scris cartea pentru ea. Când aproape o terminasem, în primăvara lui 2004, am plecat în Canada, unde am învăţat să scriu pe calculator şi am scris un jurnal de călătorie. Revenind în ţară, am mai luat nişte informaţii din el şi am terminat „Confesiunile”. Cartea era, astfel, gata în anul 2005, prin ianuarie. Avea vreo 8-900 de pagini. I-am dat-o fetei mele, care mi-a înapoiat-o după ce a citit-o şi mi-a spus că trebuie să scot neapărat 3-400 de pagini, pentru că nimeni n-o s-o publice altfel: „Oamenii nu mai au răbdare şi tu eşti un scriitor necunoscut; de fapt, nici măcar nu eşti scriitor”. Şi aşa a început o muncă titanică de măcelărire a cărţii mele. În 2006 i-am înapoiat-o lui Vali, ea a verificat manuscrisul, l-a corectat dpdv. gramatical şi a început să testeze piaţa editorială. Ea a fost cea care a hotărât în privinţa editurii şi punct ochit, punct lovit. Cartea a stat aproape un an de zile la dispoziţia doamnei Lidia Bodea, directorul general al Editurii Humanitas. Apoi a intrat pe mâna unui editor de carte minunat, doamna Oana Bârnă. Astfel, a fost lansată în 2008, la Gaudeamus, cu participarea lui Victor Rebengiuc, în calitate de om care m-a cunoscut şi a lui Dan C. Mihăilescu.

Vă scriu oamenii? Ce reacţii aţi primit după publicare?

M-a şocat şi m-a fericit foarte mult efectul pe care l-a avut cartea asupra tinerilor, nu numai din ţară, dar chiar şi din străinătate. S-a dus vorba de la unul la altul şi acum e o mare cerere la cartea prin poştă. Jumătate din tiraj s-a vândut cu cartea prin poştă. Primesc foarte multe scrisori din străinătate de la oameni de-o vârstă cu mine, unii chiar mai în vârstă, dar şi de la tineri.

Şi ce vă spun tinerii?

Sunt impresionaţi de nişte lucruri de care ei nu auziseră niciodată. Dacă vreţi vă pot pune la dispoziţie scrisorile pe care le-am primit.

Ne povestiţi puţin despre cafeneaua literară incognito care avea loc în biroul dvs. din spatele magazinului?

Cafeneaua aia „incognito” nu era chiar incognito, pentru că se ştia de ea. Securitatea a acceptat-o, pentru că oamenii erau inofensivi. Nu se făcea politică pentru că toţi se fereau unul de altul. Rareori se discuta despre politică şi numai între oamenii care se cunoşteau foarte bine. În rest, se abordau toate subiectele posibile. Ceauşescu intra în discuţie numai atunci când oamenii beau, iar cum mulţi beau, el era la ordinea zilei. Numai că atunci nu mai era o problemă, pentru că până şi securiştii începeau să facă bancuri cu Ceauşescu. Artiştii ce se mai tachinau unii pe alţii. De exemplu erau foarte multe epigrame pe seama lui Radu Beligan.

De ce?

El era directorul Teatrului Naţional şi membrul Comitetului Central al PCR, unde, de regulă, în şedinţele importante, avea cuvântări rostite în favoarea cuplului prezidenţial . Şi atunci, oamenii îl tachinau şi făceau foarte multe bancuri pe seama lui. Pot să vă spun că în seara anchetei la care am fost supus, ştiind de la alţii care trecuseră prin asta că momentul cel mai greu este în seara arestării, că dacă nu treci cu bine de prima zi te prăbuşeşti, le-am oferit posibilitatea să le spun o epigramă. A fost atât de şocant, încât n-au îndrăznit să spună nu şi-au zis „Bine, spune-o”. „Pot să vă mai spun incă una?”, „Spune-o şi p-asta”.

Vi le mai amintiţi?

Sigur că da.

Ni le puteţi spune?

Nu, pentru că sunt nişte glume mai deocheate pe seama lui Radu Beligan. Pot să vă spun, însă că erau două variante, una a lui Alexandru Jugaru şi alta a lui Ion Caramitru., dar ambele destul de deocheate.

În urma unui fericit joc de întâmplări, aţi avut acces ( ca foarte puţini alţii in timpurile acelea) la presa occidentală a vremii. Se discuta în afară despre România si starea ei socio-politică? Şi dacă da, în ce termeni?

În presa occidentală din acele vremuri se scria destul de exact despre ce se întâmpla la noi şi in toate celelalte ţări socialiste (mai ales în Uniunea Sovietica şi China Comunistă). Guvernele occidentale făceau presiuni politice şi mai ales economice pentru ca statele comuniste să respecte obligaţiile asumate prin semnăturile date în ceea ce privea drepturile omului; acest lucru a determinat acordarea de paşapoarte persoanelor ce doreau să emigreze. Aceşti oameni erau obligaţi sa cedeze Statului Român bunurile lor contra unor sume modice. E mult de discutat.

Ce citiţi, domnule Florescu?

De curând am citit „Jurnalul” doamnei Jeni Acterian, care este fenomenal. Apoi, „Jurnalul” lui Alice Voinescu, „Jurnalul fericirii”, dar şi pe cel al lui Sebastian.

Sunteţi, deci, mai degrabă un cititor de memorii?

A, nu. În materie de beletristică sunt un filo-rus. Am avut recent o întâlnire cu secretarul cultural al Ambasadei Federaţiei Ruse, Alexandru Vasiliev, care mă invitase pentru a discuta despre cartea mea şi chiar aşa i-am spus: „Domnule, eu sunt anticomunist, dar sunt filo-rus”. Pe tot parcursul vieţii mele cred ca am citit „Război şi pace” de vreo cinci ori. Recitesc periodic „Fraţii Karamazov”, iar Dostoievski este marea mea pasiune.

Pe T. O. Bobe (n.r.- ginerele domnului Florescu) îl citiţi?

Bineînţeles. Păcat că romanul lui, „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară”, n-a prea fost mediatizat de Editura Polirom. Dintre contemporani, îl mai citesc pe domnul Cărtărescu, iar cartea domnului Liiceanu, „Scrisori către fiul meu”, m-a făcut să mă gândesc să scriu o „Scrisoare către urmaşii mei”.

Dar nu credeţi că, într-un fel, „Confesiunile unui cafegiu” sunt un soi de scrisoare către urmaşii dvs.?

Ba da, dar am avut foarte multe lucruri de spus şi atunci m-am limitat mai puţin la viaţa mea şi m-am îndreptat mai mult către problemele sociale. Şi în plus, îmi doresc să nu mor până nu reuşesc să îmi creez ucenici, până nu fac o şcoală pentru cafegii.

Apropos de asta, unde mai putem să bem astăzi o cafea bună în Bucureşti?

În strada Actor Grigore Manolescu, nr. 16, pe lângă Piaţa 1 Mai, îl găsiţi pe domnul Haig Keskerian, starostele cafegiilor, care are 83 de ani şi care prăjeşte zilnic, pentru toţi doritorii de cafea bună o minunată Columbia Suave, care este, la ora actuală, cea mai bună cafea pe care o puteţi găsi în România. Iar dacă îi spuneţi că veniţi din partea mea, veţi primi, pe lângă zâmbetul lui tradiţional de cafegiu armean, un zâmbet suplimentar.

Într-un interviu acordat ziarului Adevărul spuneaţi că aveţi de gând să publicaţi vol. 2 şi 3 din amintirile dvs.

Eu iniţial am conceput amintirile mele ca pe un soi de trilogie, dar eu nu sunt Tolstoi. Şi-aşa cartea a şocat pe multă lume, în sensul că eu nu sunt scriitor. Sunt doar comerciant. Vine neica nimeni sau don Quijote de România, pentru că eu asta sunt, şi vrea să-şi publice confesiunile în 3 volume. Dar norocul meu este că am şi puţin umor datorat contactului permanent cu publicul, aşadar multe influenţe din partea lui Sancho Panza. Prin asta am putut să trec mai uşor peste nişte temeri. Eu nu concurez cu nimeni. Mă străduiesc doar să fiu cât mai explicit, cât mai natural. Cartea mea poate fi citită şi de către un academician, şi de un văcar. Ca urmare, chiar am primit o scrisoare de la un văcar din comuna Bragadiru, care mi-a spus: „Nea Florescule, am citit cartea dumitale şi îţi mulţumesc”. Şi asta m-a bucurat foarte mult. Iar ca urmare a succesului primei ediţii, editura Humanitas a fost de acord să publice ediţia integrală, iar în toamnă va apărea un audio-book. Acum sunt discuţii despre oportunitatea unui actor sau altul. Eu am optat pentru domnul Victor Rebengiuc, care mi-a fost şi client, dar editura a constatat că eu sunt puţin mai apropiat de mase, nu sunt tocmai premiul Nobel pentru literatură şi că ar fi mai potrivit Gheorghe Dinică. Cum amândoi sunt nişte mari actori, eu i-am dat mână liberă doamnei Mihaela Coman, care se ocupă de audio-book, să hotărască în privinţa asta.

A consemnat Dorina Ivan