Despre plăcerea de a trimite cărţi poştale...
Mentaliştii. Alte nouă povestiri incredibile
Trebuie spus de la bun început că oricine ar cuteza a povesti ultimul volum scris de criticul, teoreticianul şi prozatorul Florin Manolescu, nu ar izbuti decât parţial sau superficial, precum şi efortul de a explica apartenenţa scriituri de o anumită tradiţie va fi, de asemenea, destul de greu de susţinut.
Autorul Mentaliştilor transpune, aşadar, spre deliciul cititorilor, numeroase situaţii temporale paralele şi suprapuse în acelaşi timp (un matematician ar protesta!), a căror ambiguitate voită sporeşte şi mai mult nevoia de lectură „pe nerăsuflate”. Altfel spus, dacă povestirile incredibile de la sfârşitul secolului al XIX-lea ar fi toate înghesuite într-un plic, atunci acest plic primeşte, prin intermediul volumului de faţă, variate „cărţi poştale” din vremea comunismului românesc, din perioada interbelică, la care nu uităm să adăugăm discret şi câteva „timbre poştale” din prezent.
Corespondenţa dintre toate aceste instanţe temporale, am putea fi foarte uşor înclinaţi să credem că este asigurată de „o reţea de tuburi pneumatice care leagă Poşta Centrală din Berlin” de cititorul contemporan lui H.G. Wells, cititorul contemporan al lui F. Manolescu, şi, vă vine să credeţi sau nu, de cititorul matur al lui Harry Potter şi... înapoi spre Poşta Centrală din Paris de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Circulaţia scrisorilor, trebuie spus, atinge o viteză de peste 60 de km pe oră! Avantajul nostru, în calitate de simpli cititori, este că suntem cu un pas înainte temporal, dar mereu cu un pas în urma naraţiunii. Evident că încercăm să speculăm cât mai mult încât să surprindem viitoarea decizie a profesorului Otto Flamm cu privire la noile motoare cu aprindere internă, sau următoarea spargere pusă la cale de misteriosul domn din tren care a pus pe jar redacţiile jurnalelor şi, mai presus, relaţiile diplomatice (!). Nici Mentaliştii nu sunt uşor de ghicit, şi să nu mai vorbim de savuroasele investigaţii conduse de bunul prieten al domnului Albert Jochemko, toate acestea mizând pe un pariu cu cititorul care, la un moment dat, pare singurul care poate rezolva scenariile încurcate.
Fiecare intrigă este construită cu răbdare, toate mecanismele fiind puse în mişcare până într-un anumit punct în care cititorul poate avea senzaţia că următoarea mutare îi aparţine. Ca şi cum naraţiunea, din motive obiective şi de necontestat, ar opri toate motoarele şi l-ar lăsa deliberat pe cititor să preia toate frâiele narative. Aşadar cititorul, prins într-o asemenea situaţie, are la îndemână un singur instrument: avântul temporal de peste 100 de ani. De aici şi plăcerea, şi surprinderea sa: Expoziţia Universală de la Paris 1889 a avut loc de fapt la Berlin, ceea ce însemnă că Turnul Eiffel se află tot în Berlin, mecanismul Antikythera a fost descoperit şi descifrat cu 100 de ani mai devreme (considerat primul computer mecanic din lume aparţinând Greciei antice), iar mijloacele de transport bazate pe electricitate sau apă deja nu mai constituiau o noutate pentru epoca lui Caragiale (Sublimă civilisaţiune!, ar fi spus el, urmărind dirijabilele de pe cerul Berlinului).
În altă ordine de idei, cititorul este invitat să colonizeze trecutul şi să mizeze pe propria-i imaginaţie. Inevitabil, întrebarea fundamentală „Ce-ar fi dacă?” folosită frecvent în anticipaţiile clasice din secolul XIX-XX, în volumul de faţă devine „Ce-ar fi fost dacă?”. Procedeul începe să se identifice din ce în ce mai bine cu ceea ce avea să devină retro-futurismul de azi, curent care necesită o scurtă introducere. Aşadar, cu cât tehnologia ultra-modernă evoluează mai mult, cu atât mai repede se naşte tendinţa de a compara inovaţia cu ceea ce exista înainte: un telefon Bosch 608 faţă de un telefon 3G; un walk-man faţă de un iPod şi aşa mai departe.
Diferenţiindu-se de intoarcerea clasică în trecut, procedeu care solicită eventuale pretenţii de obiectivitate (descrieri de fosile, de exemplu, ca în cazul lui H.G. Wells, The Time Machine), retro-futurismul îşi propune exerciţiul de a se întreba cum ar fi arătat lumea dacă viitorul imaginat de generaţiile trecute s-ar fi adeverit. Mai simplu, povestirile extraordinare din Mentaliştii pot fi adeseori descrise ca fiind poveşti ale unui viitor ce n-a fost vreodată. De exemplu, în Berlinul anului 1860 (tot Berlin!), au circulat câteva cărţi poştale (foto) care imaginau cum va arăta o călătorie spre operă în anul 2000. Cerul oraşelor va fi împânzit de numeroase „velocipede şi taxiuri aeriene, atârnate de burţile ascuţite ale unor baloane argintii”, descriere pe care am împrumutat-o din volumul Mentaliştii, şi care, după cum se vede, se potriveşte de minune acestor cărţi poştale care au existat şi există în realitate.
Autorul volumului, însă, merge mai departe şi atribuie anului 1870 aproximativ ceea ce societatea doar visa că avea să ni se întâmple peste 100-200 de ani, nouă, celor din secolul XXI. Doar că noi suntem nişte oameni plictisitori pentru avântul generaţiilor trecute, încă nu zburăm în drum spre operă, ba chiar obiceiul de a merge la operă abia că mai există. Azi rezolvăm sudoku pe mobil şi nu scenariile lui Arthur Conan Doyle, lucru care ar spune destul de multe despre noi daca am trimite o carte poştală spre trecut. De ce nu le-am oferi lor, generaţiilor trecute ceea ce-şi doreau atât de mult, evident, prin mijloace literare, colonizând la rândul nostru propriul trecut? Aşa s-ar rezuma omagiul pe care îl aducem imaginarului de secol XIX, printr-o fuziune în care marginile şi cusăturile timpului abia că se mai observă. Un personaj cheie al volumului, inteligentul domn Motaş, afirmă cu nonşalanţă că un univers ficţional după modelul matematicianului Kurt Gödel este unul „în care liniile temporale se întorc la ele însele, aşa încât prezentul şi viitorul să coincidă.”
În concluzie, m-aş grăbi să spun că apariţia acestui volum, luat împreună cu Misterul camerei închise. Nouă povestiri incredibile, Humanitas, 2002, coincide cu o primă manifestare indirectă a retro-futurismului românesc, şi, de ce nu, a prozei steampunk, ambele curente în mare vogă în SUA şi Marea Britanie (Google it!).
Rămâne doar să mă întreb care ar fi diferenţa dintre nostalgie şi melancolie, şi care dintre acestea două e mai apropiată de prezent...