Şerban Foarţă
În literatură există libertatea, deseori înnobilată, de a spune nimicuri. Libertate literară de care te îndrăgosteşti instantaneu, mai ales când se profită de ea cu o asemenea năucitoare dexteritate. Da, Şerban Foartă are talent, cum par s-o repete absolut toţi criticii literari şi da, talentul lui e plictisitor. Afli la el delicii şi extaze bizantine pe care eşti tentat să le iei drept esenţiale tresăriri ale spiritului, sonorităţi bizare care fac cinste graiului lui Cioran, paronimii, palindromuri, rime, monorime, holorime şi tot arsenalul de ingenioase găselniţe - galleria mellonela – literare şi situaţii de efect care vrăjesc după-amiezile erudiţilor. Astfel încât pe Şerban Foarţă nu poţi să-l nedreptăţeşti cum se cuvine ci trebuie mereu, în virtutea mai sus-menţionatei dibăcii, să jalonezi decent prin dialectica criticii pozitiv-negative; lucru care răpeşte jumătate din plăcerea de a spune definitiv ceea ce intuiţia iniţială nu te lasă să negi: că poezia lui Foarţă nu e mare lucru.
S-a făcut mare caz de erudiţia poetului. În fine, să nu mai prelungim cu discuţii de prisos, Şerban Foarţă a citit tot. Vine din Mallarmé, Valery şi Barbu, dar are în mod sigur şi experienţa avangardelor, cunoaşte experimentele literare (de genul celor făcute de grupul Oulipo prin anii ‘60), ştie pe manierişti, traduce din Carmina Burana, trubaduri, Villon, Mallarmé, francezii secolului XX (Eluard, Francis Jammes şi mulţi mulţi alţii), tălmăceşte pe Dali etc. Ocolul prin cultură la care te obligă poemele lui poate să fie paralizant pentru orice tânăr filolog. Toate acestea însă nu-i justifică poezia deşi e supraîncărcată cu ele. În poezie e, fireşte, un performer fără egal. Aceeaşi facultate a utilizării prestidigitatorice a limbajului, a fost în unanimitate remarcată. Şerban Foarţă e, spre deosebire de majoritatea colegilor săi de generaţie, un foarte fin estet. Sau esthet. Ar putea să-ţi vorbească cu talent despre morcovi. Nu scrie poezie confesivă, ajunsă la un înalt grad de desuetudine încă de prin anii ’70, dar preferă jocul, de multe ori prelungit până la insuportabil, al cuvintelor şi-al textualităţilor inter-textuale. Crede, pesemne, pe linia Baudelaire, că supusă formei, ideea izbucneşte mai intens. Dacă ceva contează mai mult în poezia sa, atunci acesta e, ca la Mallarmé, modularitatea sonoră a versului, cadenţa cuvântului care nu vine neapărat să adauge un sens inedit ci să umplă un gol sonor şi plastic.
Ideea Holorimelor, unele foarte reuşite, îi vine probabil tot de la Mallarme:
Gloire du long désir, Idées
Tout en moi s'exaltait de voir
La famille des iridées
Surgir à ce nouveau devoir
...doar că el o duce mult mai departe, poate, după cum s-a sugerat, până-n combinatorică. [Poeţii secolului XX se complac în analogii matematice sau împrumutate din limbajul logicii. Acesta e precis motivul pentru care li s-a reproşat unora dintre ei că le lipseşte forţa emoţională, că sunt ambigui şi incoerenţi. De la simple analogii cu matematica, poezia a ajuns în anii ‘60 să-i imprumute metodele: combinatorica în Cent milles milliardes de poemes ale lui Raymond Queneau. Dacă se fac analogii între matematică şi poezie (cum o va face la noi Barbu cu geometria) ele nu vor s-o-mpace pe una cu cealaltă ci să ridice poezia la elementara puritate a numărului şi a formei. Valery visează la o poezie pură. Şi care e forma cea mai eterată a cuvântului şi prin extensie a versului, dacă nu forma lor fonică? “Spun frază profundă aşa cum spun frază sonoră”, declară Valery. Acelaşi lucru l-ar putea foarte bine spune şi Foarţă.]
Unele dintre poemele sale, care, altfel decât formal sunt rareori moderniste, seamănă straşnic cu lipogramele cu care se amuzau Georges Perec şi Le Lyonnaise, scriind sonete fără substantive sau verbe, romane fără o literă etc. Visează şi Foarţă la un roman (proiect imposibil de altfel) palindromic. Palindroman din care-i reuşeşte numai titlul: Roşul uşor e rozul iluzor. Dar în proză e iremediabil rătăcit. Ştie pesemne şi el aceasta: Iar ce avem de spus să spunem/ În poezie nu în proză.
Probabil că cel mai frumos lucru pe care l-a scris e Invocaţia din Texte pentru Phoenix. Cel mai frumos din experimetele sale e cel din Holorime. Aiurea, întâlneşti la Foarţă strofe care transgresează limita de multe ori artificială a dexterităţii sale prozodice şi amintesc de sincera melancolie a profesorului de francă:
Jonglerii-nnebunesc, de obicei,
la finele carierei lor subtile,
nemaiînţelegând, atunci, nici ei
de ce-au dat curs, aşijderi unor zei,
atâtor lumi de farfurii şi bile.
Majoritatea lucrurilor pe care le-a scris sunt totuşi, neînsemnate jocuri în versuri. Nu-i reproşăm că îi lipsesc esenţele tari ale gândirii abstracte, că nu e adânc şi profund; dacă s-ar fi vrut John Donne sau Marvell, ar fi scris alt fel de poezie. Această direcţie literară, Foarţă şi-o asumă. Nu e ce poate, e ce vrea să scrie. Asta nu e însă în măsură să legitimeze valorea poeziei sale, care, în afara talentului, e, cum să zic, nu mediocră fiindcă e minoră ci minoră fiindcă e mediocră. Că a citit mult sau că ai nevoie de pregătire filologică să-i guşti poemele, să le surprinzi atât de fina ironie – iarăşi nu mi se pare că e de ajuns să le justifice valoarea. Cum La răscruce de vânturi nu e un roman mai prost pentru că are o singură referire clasică, aşa nici Foarţă n-o să fie cu mult mai poet pentru că trimite obsesiv la alţii.
Scrie evident o poezie pe marginea căreia s-ar putea discuta exhaustiv. O grilă comparatistă, care ar urmări filiaţii literare pornind de la volumele sale, ar eşua într-un studiu mai mult decât fecund. Foarţă mi s-a părut mereu un poet care, dacă ar fi trăit pe meleagurile Italiei renascentiste, ar fi putut face şcoală. Ar fi fost unul dintre micii maeştrii ai Şcolii Siciliene, s-ar fi duelat în versuri la concursurile florentine. Acesta nu e puţin lucru – că poezia sa e o poezie care poate să te-nveţe cum să scrii, fără să te claustreze neapărat într-un mod definitiv de a face poezie, aşa cum ţi se-ntâmplă dacă-i urmezi pe Stănescu sau pe Blaga. La fel ca la Emil Brumaru, e însă o poezie care eşuează într-un manierism ineficient. Înflorituri amuzante dar mai întotdeauna sterile, într-o artă care e, la rândul ei, aproape inutilă. Poezia lui Foarţă nu e mare lucru.